Un bărbat pe nume Ove

Anul ăsta, de Zilele Aradului, mi-am luat Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman (Editura Art, Colecția Musai, 2017). Și vreau/trebuie să spun din capul locului că de multă vreme nu m-a mai prins atât de tare o poveste cum m-a prins istoria asta! Pentru că Un bărbat pe nume Ove e istoria unei vieți…

Cu doar câteva zile înainte să ajung la târgul orașului, citisem pe Lecturile Emei recenzia cărții ăsteia. Reacția a fost că mi-am dorit instant și foarte tare să am cartea. 🙂 În timp ce mă plimbam cu ai mei prin fața rafturilor Anticariatului Casa Literelor am dat peste volum – care se găsea de curând pe piață: era în folie, deci nou, așa că m-am considerat norocoasă și n-am mai stat pe gânduri.

Poate și pentru că mi-a fost dat să cunosc în viață un bărbat care semăna tare mult cu Ove, pur și simplu, citind pagină după pagină, am retrăit intens amintiri bine dosite în lăuntrul meu, amintiri care, pe de o parte, m-au făcut să zâmbesc, iar, pe de altă parte, să lăcrimez. Și Ove era genul omului de piatră, în aparență, dar cu inimă mare așa cum era și bunicul meu. Dar morocănosul Ove, la o adică, poate să renunțe la zgârcenia lui existențială și să fie generos foarte în fața unui copil, chiar dacă, în sine, condamnă și nu și-ar fi permis niciodată asemenea extravaganțe.

Fredrik Backman (n. 1981, Suedia) știe să spună foarte fain multe lucruri și din cauza asta ai impresia că o ține numai în citate. 🙂 Ai putea sublinia pe fiecare pagină, iar asta mi se pare extraordinar la un autor. Și-așa se face că de-a lungul lecturii mi-am notat mai multe paragrafe care mi-au plăcut și care într-un fel fac o radiografie a societății sau a familiei sau a vieții lui Ove. A noastră, a tuturor, și a lui Ove.

Casa e un pic prea mare pentru el și nevastă-sa, o cam recunoaște și el. Dar e plătită. Nici măcar o coroană credit. Ceea ce, cu siguranță, nu se poate spune despre fifizonul ăla de vizavi. În ziua de azi, totu-i pe credit, știe el foarte bine. Așa fac toți. Dar Ove și-a plătit creditul. Și-a făcut datoria. A muncit. O zi de concediu medical nu și-a luat. A pus umărul la nevoie. Și-a asumat ceva responsabilități. Nimeni nu mai face asta. Nimeni nu-și mai asumă nimic. Nimeni nu mai vrea să muncească. O țară plină de oameni care nu vor nimic altceva decât să ia prânzul toată ziua.

Pe podea în sufragerie se află una din cutiile cu lucruri „bune la ceva” ale lui Ove. Așa e împărțită casa lor: toate lucrurile cumpărate de nevasta lui Ove sunt „frumoase” sau „plăcute”. Tot ce cumpără Ove este „bun la ceva”. Lucruri care au un rost. Le ține în două cutii, cutia mare cu lucruri „bune la ceva” și cutia mică. Asta-i cea mică – șuruburi, cuie, chei și altele. Oamenii nu mai țin lucruri folositoare în ziua de azi. Au numai rahaturi. Douăzeci de perechi de pantofi, dar nu știu niciodată unde e încălțătorul. Toată casa le e plină de cuptoare cu microunde și televizoare plate, dar nu ar știi ce fel de bolț de ancorare se folosește pe un perete din beton nici dacă i-ai amenința cu un cutter.

Momentele în care intră în scenă și soția lui sunt atât de duioase – un fel de duioșie nu-știu-cum, care duce cu gândul la legămintele alea mari rostite în fața altarului. După moartea ei, Ove, însingurat, o „caută” în felul lui.

Rămâne țintuit locului, cu mâinile în buzunare uitându-se la ea. În cele din urmă pune încetișor mâna pe piatra de căpătâi  și o mângâie tandru dintr-o parte în cealaltă, de parcă i-ar fi dezmierdat obrazul.
–  Mi-e dor de tine! șoptește el.
Se fac șase luni de când a murit. Iar Ove încă mai controlează caloriferele de două ori pe zi, să vadă dacă nu cumva a dat ea căldură mai tare pe furiș.

De partea ei, Sonja rememorează prima lor întâlnire, într-o călătorie cu trenul, din întâmplare; prima ieșire în oraș; prima vizită la tatăl ei și altele. Iar toate astea sunt încărcate de un farmec aparte. Mă întreb – și cred că subiectul ăsta poate face o discuție amplă – dacă nu cumva Sonja a fost atrasă de un bărbat ca Ove – din cale-afară de nepotrivit pentru ea, după părerea celor din jurul lor – pentru că își iubea tatăl, un alt mare taciturn și el. Pentru că, știm bine, mai toate fetițele își doresc în copilărie să se căsătorească cu (un băiat ca) tatăl lor, nu?! Iar când asta chiar li se întâmplă… 🙂

Ove știa prea bine că prietenii ei nu pricepeau de ce s-ar trezi în fiecare dimineață și ar hotărâ de bunăvoie să își petreacă ziua cu el. Nici el nu înțelegea de ce. El îi construia un raft, iar ea îl umplea cu cărți ale unor oameni care scriau pagini întregi despre sentimente. Ove înțelegea lucrurile pe care le putea vedea și pe care le putea atinge. Beton și ciment. Sticlă și oțel. Unelte. Lucruri pe care le puteai desluși. Înțelegea unghiurile drepte și instrucțiunile clare. Machete și schițe. Lucruri care puteau fi desenate pe hârtie. Pentru el totul era alb sau negru. Iar ea era culoare. Toată culoarea lui.

Oamenii ziceau mereu că Ove și nevastă-sa sunt diferiți ca ziua de noapte. Ove înțelegea, firește, că voiau să spună că el e noaptea. Dar nu-i păsa. Pe nevastă-sa o distra întotdeauna când auzea asta și, chicotind, spunea că lumea zice așa doar pentru că Ove era prea zgârcit ca să aprindă soarele.

Ove nu a înțeles niciodată de ce Sonja îl alesese pe el. Ei îi plăceau doar lucruri abstracte – cărți, muzică și cuvinte curioase. Ove era un om al concretului. Lui îi plăceau șurubelnițele și filtrele de ulei. El mergea prin viață cu mâinile în buzunare. Ea dansând.

 

Deși e o lectură ușoară – eu, de exemplu, am citit-o și în timp ce învârteam în zacuscă 🙂 – mi se pare că sunt multe în romanul ăsta despre care merită vorbit – de la cum scrie Fredrik Backman până la ce scrie Fredrik Backman. Dintr-un motiv sau altul, despre toate astea eu, acum, nu știu cum să scriu. Mă gândesc că, într-un fel, ăsta e și semnul că mă aflu în fața unui roman mare. Chestiune care explică succesul pe care En man som heter Ove îl înregistrează încă – după ce a apărut în Suedia, în 2012.

P.S.

Vestea bună e că la Gaudeamus, zilele astea, se va lansa un al doilea roman de Fredrik Backman, tot în colecția Musai: Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău.

Anunțuri

Jurnal scoțian

Într-o după-masă, la întoarcerea de la lucru, copiii mă așteptau cu un zâmbet larg pe față în pragul ușii, imediat ce au auzit poarta. Avem o surpriză pentru tine, mămicuța! aplaudă cel mic. Care era cadoul? O carte și un buchet mare de flori, așa, fără nici o ocazie… 🙂

De preotul Ioan Florin Florescu am dat prima dată pe blogul dumnealui când eram însărcinată cu fiul cel mare. Tare mult mi-a plăcut și a fost poate pentru prima dată când am citit ceva online din scoarță în scoarță. Singura părere de rău, cumva, era că dumnealui nu scria mai des. Citind acum cartea am dat peste un pasaj care descria așa de bine imaginea pe care mi-o formasem eu despre el:

Abiskar, nepalezul a spus un lucru care trebuie să recunosc că m-a emoționat un pic. Nu mai știu ce vorbeam. Ce facem de Crăciun, de Anul Nou. Și fără vreo legătură cu discuția nostră îmi spune dintr-o dată: Cred că ești un om bun. Am făcut ochii mari. Da, da, a întărit din cap, ești un om tare bun. Pe drum spre casă m-am gândit că de multă vreme nu mi-am mai spus nimeni că sunt un om bun. Și m-am mai gândit: cât de puțin îi trebuie cuiva să-ți spună că ești un om bun.

Tot o discuție cu Abiskar a determinat scrierea unei alte povești frumoase:

Apoi ieșirea împreună cu niște prieteni la un han din Aberdeen care avea pe pereți ilustrații cu marea foamete a cartofului din secolul al XIX-lea, care a nimicit un sfert din populația Irlandei:

Unul din desene mi-a atras atenția în mod special. Înfățișa o familie de emigranți irlandezi, împărțind pe vapor o bucată de pâine: femeia stă în picioare și frânge pâinea, în timp ce bărbatul și copiii așteaptă în jurul ei cu mâinile întinse, să-și primească  porțiile.

Câteva din filele jurnalului evocă amintiri din vremea când era elev:

Pentru niște lungani veșnic înfometați, dragostea însemna înainte de toate, o fată care să te pună la masă. Isprăvile noastre erotice aveau înainte de toate gustul pâinii proaspăt scoase din cuptor. Așa era pe-atunci, primele noastre iubiri ne puneau la masă și ne săturau foamea.

Când am citit pasajul acesta mi-am amintit cât de impresionată am fost când am văzut pe Pinterest idei de cadou la borcan: mi se părea chiar ceva wow!, cum de nu m-am gândit la asta?! Se dovedește însă că în viață e așa cum spunea Eclesiastul: „Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, de mult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastră.”

Când îi făceam pachetul (mamei dumnealui), mi-am amintit de anii când eram elev la internatul forestier și ea îmi trimitea pachete cu mâncare, din ce avea prin casă: carne la borcan, zacuscă, murături. Odată mi-a trimis o pungă de făină cu câteva ouă îngropate în ea, să nu se spargă, zahăr, o sticlă de ulei și o rețetă scrisă de mână, cum să-mi fac singur clătite.

Pe lângă paragrafele amintite mai sus, meditațiile pe marginea pasajelor din Scriptură sunt uluitoare:

Chiar, v-ați gândit vreodată că iubirea este înaintea credinței? De aceea Scriptura ne cere mai întâi să iubim, nu să credem: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, aceasta este cea mai mare poruncă. Iar pe malul Mării Galileii, după Înviere, Domnul îl întreabă pe Petru de trei ori: Mă iubești tu pe mine? Iar nu: Crezi tu în mine? Pe Dumnezeu trebuie mai întâi să-L iubești, ca apoi să crezi în El. Credința nu se poate naște decât din iubire.

Stau și mă întreb care dintre istorisiri mi-a plăcut cel mai tare. Nu știu și mi-e greu să aleg, dar îmi aduc aminte că pasajul de mai jos l-am citit și soțului meu – care a făcut să am cartea asta:

Nu în ultimul rând, un gând înțelept:

Unele ziceri (atribuite apostolului Toma) sunt foarte frumoase și merită amintite: Iisus a spus: Fiți trecători! Dacă aș mai avea 18 ani, mi-aș face un tricou cu inscripția asta.

 

Mama și copilul

Imediat după momentul în care am aflat că vom fi părinți, soțul meu mi-a dăruit „Mama și copilul” semnată de Emil și Herta Căpraru. Am citit-o înainte de a naște, dar mai ales am răsfoit-o în anii care au urmat. Dacă unele mămici îmi mărturiseau că de îndată ce li se pare ceva în neregulă cu copilul, caută pe net, pe vreun forum pentru mămici, trebuie să recunosc că acest „manual” este primul la care apelez eu. Chiar zilele trecute, când înainte de culcare am observat pe corpul băiețelului nostru mai mare bubițe, am răsfoit la paginile cu simptomele varicelei. Într-adevăr a doua zi doamna doctor ne-a confirmat diagnosticul.

Dintre multele cărți despre dezvoltarea, îngrijirea, alimentația și educația copilului aceasta este prima care am recomanda-o în calitate de părinți. Am dăruit nu mai puțin de opt exemplare unor tineri părinți care mai apoi ne relatau, recunoscători, „povestea” lor cu „Mama și copilul”.

mama si copilul

Wishlist la început de 2016

După o lună de la ultima postare, din nou despre cărți și planuri de citit. De data asta, la început de an – 2016.

Anul trecut, pe vremea asta, începusem să le citim copiilor textul zilei din Biblia în fiecare zi pentru copii povestită de Rhona Davies și ilustrată de Marcin Piwowarski (Noua Speranță, 2008). Am citit ce am citit, dar cu timpul ne-am lăsat păgubași… Anul ăsta vrem să o luăm de la capăt! Și îmi pun speranța mai mult în soțul meu decât în mine dacă și-așa și-a pus canon: să nu mai citească nici o carte până nu termină de citit Biblia. 😀

biblia in fiecare zi pentru copii

Apoi, de anul ăsta, pe listă e și Watership Down a lui Richard Adams. Cartea a apărut la începutul anilor ’70 și e din 2012 în limba română (trad. Dana Ligia Ilin, ed. Humanitas), dar ceea ce m-a determinat să o citesc a fost entuziasmul Elenei de la Gribook – pe care o urmăresc tacit dar tenace de mai multă vreme.

Richard Adams Watership Down

Mai pun pe listă două titluri minunate apărute de curând – povești despre și cu Nașterea Domnului:

copilaria lui isus

și

legene despre isus

Doamne,-ajută! și Mulți ani buni! 🙂

Note: jucării pentru copii, cărți pentru copii și Jamie Oliver pentru mami

Timpul trece și îmi găsesc tot mai greu acele câteva minute libere pentru blog. De fapt, din mai multe motive familia noastră trece printr-o perioadă complicată – îmi dau seama perfect de asta – în timp ce gestionarea timpului nu este încă unul dintre punctele noastre forte deși, pentru binele tuturor, în perioada asta ar fi trebuit să fim performeri la capitolul ăsta. În fine, câte ceva, pe scurt, despre la ce mi-a fost mintea zilele astea.

Se apropie Crăciunul și, mai mult ca în alți ani, ne gândim să le facem o surpriză copiilor. Pentru asta, evident, ne uităm (și) după jucării! Am găsit că de astăzi – 23 noiembrie – a intrat în oferta Lidl – magazinul ăla de unde ne cumpărăm (încă) scutecele 😛 – Lumea jucăriilor. De aici am făcut o listă lungă. Mai vedem noi cu ce vom rămâne până la urmă… 🙂 Până acum se pare că vom rămâne cel puțin cu Set autostradă din lemn, 80 piese de la PLAYTIVE® JUNIOR – pagina produsului în germană e mult mai bogată în informații.

playtive-junior-holz-eisenbahn-oder-autobahn-80-teilig--11

Apoi. Ieri, duminică, a fost ultima zi de Gaudeamus: multe cărți minate și multe la preț accesibil. Ce mi-aș fi cumpărat dacă aș fi ajuns la târg?! Păi, în primul rând, sigur mi-aș fi luat de la Editura Univers cartea lui K.J. Mecklenfeld, Hendrick de Mol și Planeta de Aur. La întrebarea de ce? am să răspund atunci când voi scrie despre povestea asta – evident, după ce ne-o vom cumpăra. Până atunci, vă recomand să citiți mai multe despre minunăția asta pe Planeta de aur.

hendrik-de-mol-și-planeta-de-aur

Ca să rămân în zona cărților pentru copii, iată lista cărților care mi-ar fi intrat fără doar și poate în sacoșă – și ca să fie o listă rezonabilă, am să enumăr doar cărțile semnate de autori români ( dacă tot ne apropiem de 1 Decembrie, Ziua României, naționalism, alea, alea… 😀 ):

ela cea fara de cuvinteEla cea fără de cuvinte de Victoria Pătrașcu cu ilustrații de Cristiana Radu – credem că e singura carte de Victoria Pătrașcu care ne lipsește. Trebuie să o avem și pe asta! Recomand din toată inima și celălalt volum semnat de Victoria Pătrașcu cu ilustrații de Livia Coloji, Stejarul pitic, cel mai bun tătic! care a apărut tot la Editura Cartea Copiilor – soțul meu îmi reamintește că Poveste de iarnă, dacă nu greșesc, ultima dintre cele cinci povestiri, nu se uită: e „colosală” ca să-l citez pe el.

luli si casuta din copacLuli și căsuța din copac de Iulia Iordan cu ilustrații de Cristiana Radu – prima carte a Iuliei Iordan, Călătorie printre ierburi și lumină cu ilustrații tot de Cristiana Radu, a apărut odată cu Stejarul pitic, cel mai bun tătic! a Victoriei Pătrașcu, la aceeași editură: îmi amintesc că le-am comandat deodată și amândouă în ediții cartonate. Ne-a plăcut de Luli în Călătorie… și mai vrem! 😀 Dar de Iulia Iordan mai vrem ceva: a apărut la Editura Vellant (va fi în curând și la librăriile din țară), e cu ilustrații de Veronica Neacșu și e genul de carte interactivă – povesti din calendarPovești din calendar: se spune că sunt texte culese și repovestite de Iulia Iordan, douăzeci și două de feluri de a călători în timp pe vremea când Dumnezeu și sfinții se plimbau pe pământ, când zăpada nu avea culoare sau pe vremea când Ileana Cosânzeana pocnea din biciul ei fermecat pentru a-și transforma palatele într-un măr de aur. Nu știm încă prea multe, suntem însă tare curioși – revenim!

super sunt un gandacSuper! Sunt un gândac! de Ciprian Măceșaru cu ilustrațiile autorului – o carte pentru copii zglobii și oameni mari ștrengari care m-a făcut curioasă (deși detest, urăsc, mi-e frică, mi-e… nu-știu-cum, nu suport gândacii!) mai ales pentru ilustrații. Eu știam că Ciprian Măceșaru e poet și romancier, iar soțul meu mi-l recomanda într-o carte dialog epistolar cu Dan C. Mihăilescu despre răbdare, nerăbdare și multe altele, Despre nerăbdarea de a fi răbdător, apărută anul trecut tot la Editura Humanitas – nicidecum grafician…

enciclopedia zmeilorEnciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu cu ilustrații de Tudor Banuș – știu, nu e o carte nouă, cartea nouă de Mircea Cărtărescu e Solenoid, care are peste 800 de pagini, o copertă frumoasă și s-a vândut uluitor în peste 1000 de exemplare la târg. ( Vedeți că știu?! 😛 ) Totuși, înainte de Solenoid, eu m-aș grăbi să cumpăr Enciclopedia… Am răsfoit-o de câteva ori – o tot răsfoiesc când trec pe la Cărturești – și de fiecare dată ajung la aceeași concluzie: că e impresionantă și o vreau!

În încheiere: am primit azi Save with Jamie / Economisește cu Jamie (Curtea Veche Publishing, 2014) – prima carte de Jamie Oliver pe care o am: cumpără isteț, gătește inteligent, irosește mai puțin – 120 de rețete gustoase și ieftine. Doar atât: e wow! Iar acum vreau și Comfort Food. 😀

jamie oliver save with jamie

Seria de autor Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt este unul dintre scriitorii mei favoriți – nu pot uita cât de tare m-a răvășit Oscar și Tanti Roz și ce povestiri puternice am citit în Concert în memoria unui înger. De fapt, mi-am amintit de scriitorul francez după ce am văzut poza de mai jos pe facebook-ul Librăriei Humanitas de la Cișmigiu:

Éric-Emmanuel Schmitt libraria humanitas de la cismigiu

La editura Humanitas Fiction se derulează o serie de autor – Seria de autor Éric-Emmanuel Schmitt – care cuprinde până acum 11 titluri:

  1. Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri
  2. Pe când eram o operă de artă
  3. Oscar și Tanti Roz
  4. Concert în memoria unui înger
  5. Milarepa
  6. Domnul Ibrahim și florile din Coran
  7. Visătoarea din Ostende
  8. Cei doi domni din Bruxelles
  9. Elixirul dragostei
  10. Evanghelia după Pilat
  11. Femeia în fața oglinzii

Ultimul titlu – Femeia în fața oglinzii – e foarte recent și pentru prima dată tradus în limba română, probabil cu lansare săptămâna viitoare la Gaudeamus. Nu am citit chiar toate cărțile lui Éric-Emmanuel Schmitt pe care le avem în limba română – deși îmi doresc – dar ce am citit am și făcut cadou. 😀

Poate ar mai trebui să spun că Oscar și Tanti Roz a apărut și în lectura lui Marius Manole la editura Humanitas Multimedia – informație sigur prețioasă pentru cele care sunt pasionate de audiobook-uri. ( Poate voi și scrie cândva despre audiobook-urile noastre! 🙂 )

oscar si tanti roz marius manole

Andrea Bocelli – un destin vivace: Muzica tăcerii

Pe 15 octombrie 1998, la New York, Rudy Giuliani, primarul metropolei americane, i-a înmânat tenorului Andrea Bocelli mărul de cristal, simbolul premiului Crystal Apple Awards, acordat unor personalități din lumea artelor – true global citizens – în semn de recunoștință pentru aportul lor la îmbunătățirea stării lumii. Erau anii următori apariției albumului Romanza (Philips Universal, 1995; Con te partirò cu Sarah Brightman, Vivo per lei, Caruso, Le tue parole și toate celelalte piese) care se vindea în neștire (peste 20 de milioane de exemplare…) și aduna premii după premii. În discursul de mulțumire pentru acest premiu, Andrea Bocelli spunea într-o engleză șchiopătată că viața este un mister minunat de care el s-a convins și

într-o zi, cine știe, poate îmi va veni în minte să scriu o carte care să spună istoria vieții mele, ca să potolesc curiozitatea fiilor mei, a nepoților mei, ca să-mi petrec cu ceva timpul care, în cabinele teatrelor sau ale studiourilor de televiziune, chiar nu trece; sau ca să le dezvălui urmașilor ascunsul mister care a îndrumat un copil orb, născut și crescut într-un sătuc izolat de la hotarele ținutului Maremma, spre niveluri atât de râvnite, încât depășesc limitele celei mai învăpăiate fantezii.

Muzica tăcerii, roman autobiografic, pune în lumină incredibila poveste de viață a lui Andrea Bocelli, The World’s Most Beloved Tenor. Cartea a fost tradusă de Cornelia Dumitru și a apărut în românește la Curtea Veche Publishing în 2013, anul în care îndrăgitul tenor a cântat pentru prima dată în România. Volumul de peste 250 de pagini prezintă biografia tenorului printr-o scriitură captivantă și, pentru mine, memorabilă.

muzica tacerii

Andrea Bocelli s-a născut pe 22 septembrie 1958 în familia lui Alessandro și Edi Bocelli, micul copilaș fiind purtat din primele zile de viață pe la mai mulți medici, care într-un final i-au pus diagnosticul de glaucom congenital. La vârsta de doisprezece ani își pierde complet vederea, iar episodul e descris și pe paginile cărții, avându-l protagonist pe micul Amos, un moment sfâșietor de-a dreptul. În ciuda previziunilor medicilor, care i-au avertizat pe părinți încă înaintea nașterii de posibilitatea aducerii pe lume a unui copil cu dizabilități, soții Bocelli aleg ca acesta să trăiască. Viața i-a purtat însă, de-a lungul anilor, de la deznădejdea cea mai cruntă la bucuriile cele mai neimaginate.

De-a lungul lecturii au fost multe pasajele care mi-au plăcut într-un mod deosebit și pe care mi le-am însemnat.

Cel care crede în prietenie și capătă încredere în semenii lui are, de obicei, o dispoziție atât de deschisă și de pozitivă, încât trezește imediat simpatie și respect, înlăturând orice motiv de suspiciune, drept pentru care relațiile înaintează repede pe făgașele onestității și cordialității. Încrederea este, cu adevărat, un dar prețios, care duce spre fericire: fericit este orbul care are încredere în spațiul care îl înconjoară, surdul care are încredere în armonia care îl acompaniază; omul care are încredere în sine însuși și în cei apropiați este fericit și în fiecare zi mulțumește pentru existența sa.

Când în preajma examenelor de bacalaureat Amos rămâne fără mentor (domnișoara care îl ajuta pe Amos se căsătorește), apare domnul Ettore în cadru; fost director al Băncii Populare Agricole din Lajatico, el încetase de câteva zile să mai lucreze și se pensionase. Era genul de om care

punea în discuție orice, demonta orice certitudine a băiatului, orice idee fixă, orice formă de fanatism tineresc; îl hrănea cu nectarul dubiului, care la început poate aduce neliniștea și rătăcirea, însă apoi îmbată și dăruiește bucurie, pentru că îndoiala nu te ajută numai să crești, ci mai presus de orice te eliberează de insuportabila sclavie a obligației de a avea dreptate cu orice preț. Astfel, încet, Amos a început să perceapă un sentiment de pace pe care nu-l mai încercase niciodată înainte și cu acest spirit nou s-a simțit mai puternic și mai curajos, pentru că pacea este un bastion fără seamăn, care se fortifică mai mult cu fiecare atac și nimeni nu-l poate cuceri în afară de conștiința care l-a ridicat și care, prin urmare, îi cunoaște toate secretele.

Mai târziu, în perioada pregătirilor pentru căsătorie, când logodnica sa a căzut de acord să se declare credincioasă, deși tatăl ei îi insuflase din copilărie un sentiment anticlerical, o antipatie pentru toate manifestările exterioare ale cultului, Amos percepea această atitudine drept singura pată a unei devoțiuni aproape absolute pe care fata o dovedise de la primele întâlniri.

Cum o voi putea face să înțeleagă necesitatea, importanța, bucuria de a pleca rațiunile intelectului în fața celor ale credinței? Și dacă în fața ei s-au plecat mințile cele mai raționale, mințile cele mai luminate ale omenirii, cum și de ce să ne folosim și să ne risipim sărmana noastră inteligență ca să dăm la iveală incoerența purtării preoților, futilitatea serviciilor religioase, ca să luăm în zeflemea credulitatea celor simpli, în loc să facem un act de umilință intelectuală și să mărturisim acea sărăcie în duh pe care ne-a recomandă Iisus din Nazaret în Predica de pe munte?

Într-o scrisoare adresată maestrului său de canto, Amos își exprima recunoștința pentru sfatul atât de înțelept, altădată perceput drept un mit, de a păstra o liniște deplină înaintea unui concert. În singurătatea camerei sale, în timpul îndelungilor sale ore de tăcere deplină, era recunoscător pentru îndrumarea prețioasă.

Nu știu cum să vă mulțumesc fiindcă mi-ați recomandat călduros disciplina tăcerii; cu siguranță este folositoare pentru voce, dar și mai folositoare pentru spirit, care învață să se cunoască mai bine atunci când e singur și înțelege mai bine decât alții cât de zgomotos se varsă unul într-altul puhoaiele cuvintelor. Câte lucruri inutile, câte absurdități și câte lucruri importante, în schimb se pierd din cauza unei indiferențe nejustificabile față de rațiunile interlocutorului, deși această indiferență este pricinuită de frica de a nu fi spus destul sau de a nu fi fost destul de convingători! Câte lucruri am învățat maestre, și câte surprize îmi va rezerva pe viitor muzica tăcerii!

Și nu în ultimul rând un citat despre valoarea unui artist care

este invers proporțională cu suma nevoilor sale, a exigențelor și a capriciilor sale, pentru că artistul autentic se hrănește esențialmente din propria artă care este de ajuns să-l facă să se simtă fericit și complet satisfăcut.

De Andrea Bocelli mă leagă amintirea primului Crăciun sărbătorit în familia noastră. Eram în 2009 iar Andrea Bocelli își lansa My Christmas, primul album de Crăciun. Tot acel decembrie ne-a fost luminat de bucuria ascultării colindelor iubitului tenor. Și cred că am urmărit concertul video de vreo trei ori. Într-un fel, tot aceeași bucurie m-a însoțit și pe parcursul lecturii. Atât doar că de la acel Crăciun, în familia noastră am primit ca binecuvântare doi băieți, care și ei, la rândul lor, sunt încântați să îl asculte pe Bocelli. Și mai ales cântând cu copiii: