Andrea Bocelli despre adolescență

muzica taceriiÎn duminica următoare, doamna Bardi s-a dus să-și viziteze fiul și l-a găsit oarecum schimbat: mai detașat decât de obicei, mai puțin fericit să o vadă. L-a privit cu băgare de seamă și a observat că avea ceva scris pe palme și pe dosul palmelor. I-a luat o mână și  a citit nume: Karl Marx, Mao Zedong, Ho Chi Minh… Ușor speriată doamna s-a simțit îndreptățită să-i ceară fiului o explicație.

Cu aerul serios al adolescenților care se prefac apatici dar în realitate sunt dornici să își exteriorizeze gândurile pentru ca personalitatea lor să triumfe asupra celorlalți, Amos a început să explice că în toate acele prime luni de ședere în Bologna învățase și înțelesese lucruri care până atunci îi fuseseră ascunse cu grijă.

– Voi, tu și tata, a început, sau poate ar fi mai bine să spun noi, suntem burghezi, oameni bogați ori destul de bogați, care trăiesc pe spinarea proletarilor, le exploatează munca și se perindă în piei și bijuterii, își permit o mașină rapidă și toate luxurile din lume. Nu cred că asta e corect.

Mama s-a simțit rănită și de aceea a reacționat energic:

– Să știi că eu mă trezesc dimineața înaintea muncitorilor tatălui tău, muncesc mai mult decât ei, am responsabilități mai mari, griji mai mari și nu suntem chiar așa de bogați cum crezi tu. Și, mai presus de toate, eu și tatăl tău am lucrat întotdeauna cinstit, fără să furăm o liră de la nimeni… Ține minte asta!

Amos a reflectat câteva clipe: mama avea și ea dreptatea ei. O văzuse el însuși cum se trezea dimineața devreme și se întorcea seara târziu, cum lucra fără preget, făcându-și griji pentru toți și toate, totdeauna alături de soțul ei. Dar atunci, unde se găsea adevărul, pe cine trebuia să creadă? Și pentru prima oară în viața lui a simțit încurcătura celui care pretinde că are certitudini pe care le poate arunca în fața semenului, dar nu le găsește, a celui care caută adevăruri care nu există, credințe care în scurt timp se dovedesc false… O învălmășeală de gânduri, amintiri, sentimente, pasiuni, concepte dezordonate i-a năpădit mintea, într-o așa măsură, încât s-a simțit buimăcit. Nu a găsit niciun răspuns convingător și, în cele din urmă, s-a resemnat, renunțând la subiect, ca să nu riște să fie copleșit de argumentele mamei.

Au ieșit și s-au dus să ia prânzul într-un mic restaurant, apoi au făcut câțiva pași în centru, însă între ei se interpunea ceva care, într-un anumit sens, îi îndepărta, corupea acea comuniune, acea complicitate care îi unise dintotdeauna pe mamă și pe fiu; ceva nu mai mergea cum trebuia. Amos simțea în inima sa, un fel de neîncredere inexplicabilă față de familia sa și, de câteva ore bune, și o ură surdă față de toți colegii din institut în fața cărora își deschisese inima exaltat de forța ideilor și experiențelor lor. Prin urmare, se simțea singur, singur și ezitant, așa cum nu i se întâmplase până atunci.

Oh, adolescență amară, oh, ani ai tinereții în care fericirea neștiutoare, seninătatea inconștientă pot naște inexplicabil suferință, singurătate, tristețe…