Andrea Bocelli – un destin vivace: Muzica tăcerii

Pe 15 octombrie 1998, la New York, Rudy Giuliani, primarul metropolei americane, i-a înmânat tenorului Andrea Bocelli mărul de cristal, simbolul premiului Crystal Apple Awards, acordat unor personalități din lumea artelor – true global citizens – în semn de recunoștință pentru aportul lor la îmbunătățirea stării lumii. Erau anii următori apariției albumului Romanza (Philips Universal, 1995; Con te partirò cu Sarah Brightman, Vivo per lei, Caruso, Le tue parole și toate celelalte piese) care se vindea în neștire (peste 20 de milioane de exemplare…) și aduna premii după premii. În discursul de mulțumire pentru acest premiu, Andrea Bocelli spunea într-o engleză șchiopătată că viața este un mister minunat de care el s-a convins și

într-o zi, cine știe, poate îmi va veni în minte să scriu o carte care să spună istoria vieții mele, ca să potolesc curiozitatea fiilor mei, a nepoților mei, ca să-mi petrec cu ceva timpul care, în cabinele teatrelor sau ale studiourilor de televiziune, chiar nu trece; sau ca să le dezvălui urmașilor ascunsul mister care a îndrumat un copil orb, născut și crescut într-un sătuc izolat de la hotarele ținutului Maremma, spre niveluri atât de râvnite, încât depășesc limitele celei mai învăpăiate fantezii.

Muzica tăcerii, roman autobiografic, pune în lumină incredibila poveste de viață a lui Andrea Bocelli, The World’s Most Beloved Tenor. Cartea a fost tradusă de Cornelia Dumitru și a apărut în românește la Curtea Veche Publishing în 2013, anul în care îndrăgitul tenor a cântat pentru prima dată în România. Volumul de peste 250 de pagini prezintă biografia tenorului printr-o scriitură captivantă și, pentru mine, memorabilă.

muzica tacerii

Andrea Bocelli s-a născut pe 22 septembrie 1958 în familia lui Alessandro și Edi Bocelli, micul copilaș fiind purtat din primele zile de viață pe la mai mulți medici, care într-un final i-au pus diagnosticul de glaucom congenital. La vârsta de doisprezece ani își pierde complet vederea, iar episodul e descris și pe paginile cărții, avându-l protagonist pe micul Amos, un moment sfâșietor de-a dreptul. În ciuda previziunilor medicilor, care i-au avertizat pe părinți încă înaintea nașterii de posibilitatea aducerii pe lume a unui copil cu dizabilități, soții Bocelli aleg ca acesta să trăiască. Viața i-a purtat însă, de-a lungul anilor, de la deznădejdea cea mai cruntă la bucuriile cele mai neimaginate.

De-a lungul lecturii au fost multe pasajele care mi-au plăcut într-un mod deosebit și pe care mi le-am însemnat.

Cel care crede în prietenie și capătă încredere în semenii lui are, de obicei, o dispoziție atât de deschisă și de pozitivă, încât trezește imediat simpatie și respect, înlăturând orice motiv de suspiciune, drept pentru care relațiile înaintează repede pe făgașele onestității și cordialității. Încrederea este, cu adevărat, un dar prețios, care duce spre fericire: fericit este orbul care are încredere în spațiul care îl înconjoară, surdul care are încredere în armonia care îl acompaniază; omul care are încredere în sine însuși și în cei apropiați este fericit și în fiecare zi mulțumește pentru existența sa.

Când în preajma examenelor de bacalaureat Amos rămâne fără mentor (domnișoara care îl ajuta pe Amos se căsătorește), apare domnul Ettore în cadru; fost director al Băncii Populare Agricole din Lajatico, el încetase de câteva zile să mai lucreze și se pensionase. Era genul de om care

punea în discuție orice, demonta orice certitudine a băiatului, orice idee fixă, orice formă de fanatism tineresc; îl hrănea cu nectarul dubiului, care la început poate aduce neliniștea și rătăcirea, însă apoi îmbată și dăruiește bucurie, pentru că îndoiala nu te ajută numai să crești, ci mai presus de orice te eliberează de insuportabila sclavie a obligației de a avea dreptate cu orice preț. Astfel, încet, Amos a început să perceapă un sentiment de pace pe care nu-l mai încercase niciodată înainte și cu acest spirit nou s-a simțit mai puternic și mai curajos, pentru că pacea este un bastion fără seamăn, care se fortifică mai mult cu fiecare atac și nimeni nu-l poate cuceri în afară de conștiința care l-a ridicat și care, prin urmare, îi cunoaște toate secretele.

Mai târziu, în perioada pregătirilor pentru căsătorie, când logodnica sa a căzut de acord să se declare credincioasă, deși tatăl ei îi insuflase din copilărie un sentiment anticlerical, o antipatie pentru toate manifestările exterioare ale cultului, Amos percepea această atitudine drept singura pată a unei devoțiuni aproape absolute pe care fata o dovedise de la primele întâlniri.

Cum o voi putea face să înțeleagă necesitatea, importanța, bucuria de a pleca rațiunile intelectului în fața celor ale credinței? Și dacă în fața ei s-au plecat mințile cele mai raționale, mințile cele mai luminate ale omenirii, cum și de ce să ne folosim și să ne risipim sărmana noastră inteligență ca să dăm la iveală incoerența purtării preoților, futilitatea serviciilor religioase, ca să luăm în zeflemea credulitatea celor simpli, în loc să facem un act de umilință intelectuală și să mărturisim acea sărăcie în duh pe care ne-a recomandă Iisus din Nazaret în Predica de pe munte?

Într-o scrisoare adresată maestrului său de canto, Amos își exprima recunoștința pentru sfatul atât de înțelept, altădată perceput drept un mit, de a păstra o liniște deplină înaintea unui concert. În singurătatea camerei sale, în timpul îndelungilor sale ore de tăcere deplină, era recunoscător pentru îndrumarea prețioasă.

Nu știu cum să vă mulțumesc fiindcă mi-ați recomandat călduros disciplina tăcerii; cu siguranță este folositoare pentru voce, dar și mai folositoare pentru spirit, care învață să se cunoască mai bine atunci când e singur și înțelege mai bine decât alții cât de zgomotos se varsă unul într-altul puhoaiele cuvintelor. Câte lucruri inutile, câte absurdități și câte lucruri importante, în schimb se pierd din cauza unei indiferențe nejustificabile față de rațiunile interlocutorului, deși această indiferență este pricinuită de frica de a nu fi spus destul sau de a nu fi fost destul de convingători! Câte lucruri am învățat maestre, și câte surprize îmi va rezerva pe viitor muzica tăcerii!

Și nu în ultimul rând un citat despre valoarea unui artist care

este invers proporțională cu suma nevoilor sale, a exigențelor și a capriciilor sale, pentru că artistul autentic se hrănește esențialmente din propria artă care este de ajuns să-l facă să se simtă fericit și complet satisfăcut.

De Andrea Bocelli mă leagă amintirea primului Crăciun sărbătorit în familia noastră. Eram în 2009 iar Andrea Bocelli își lansa My Christmas, primul album de Crăciun. Tot acel decembrie ne-a fost luminat de bucuria ascultării colindelor iubitului tenor. Și cred că am urmărit concertul video de vreo trei ori. Într-un fel, tot aceeași bucurie m-a însoțit și pe parcursul lecturii. Atât doar că de la acel Crăciun, în familia noastră am primit ca binecuvântare doi băieți, care și ei, la rândul lor, sunt încântați să îl asculte pe Bocelli. Și mai ales cântând cu copiii:

Andrea Bocelli despre adolescență

muzica taceriiÎn duminica următoare, doamna Bardi s-a dus să-și viziteze fiul și l-a găsit oarecum schimbat: mai detașat decât de obicei, mai puțin fericit să o vadă. L-a privit cu băgare de seamă și a observat că avea ceva scris pe palme și pe dosul palmelor. I-a luat o mână și  a citit nume: Karl Marx, Mao Zedong, Ho Chi Minh… Ușor speriată doamna s-a simțit îndreptățită să-i ceară fiului o explicație.

Cu aerul serios al adolescenților care se prefac apatici dar în realitate sunt dornici să își exteriorizeze gândurile pentru ca personalitatea lor să triumfe asupra celorlalți, Amos a început să explice că în toate acele prime luni de ședere în Bologna învățase și înțelesese lucruri care până atunci îi fuseseră ascunse cu grijă.

– Voi, tu și tata, a început, sau poate ar fi mai bine să spun noi, suntem burghezi, oameni bogați ori destul de bogați, care trăiesc pe spinarea proletarilor, le exploatează munca și se perindă în piei și bijuterii, își permit o mașină rapidă și toate luxurile din lume. Nu cred că asta e corect.

Mama s-a simțit rănită și de aceea a reacționat energic:

– Să știi că eu mă trezesc dimineața înaintea muncitorilor tatălui tău, muncesc mai mult decât ei, am responsabilități mai mari, griji mai mari și nu suntem chiar așa de bogați cum crezi tu. Și, mai presus de toate, eu și tatăl tău am lucrat întotdeauna cinstit, fără să furăm o liră de la nimeni… Ține minte asta!

Amos a reflectat câteva clipe: mama avea și ea dreptatea ei. O văzuse el însuși cum se trezea dimineața devreme și se întorcea seara târziu, cum lucra fără preget, făcându-și griji pentru toți și toate, totdeauna alături de soțul ei. Dar atunci, unde se găsea adevărul, pe cine trebuia să creadă? Și pentru prima oară în viața lui a simțit încurcătura celui care pretinde că are certitudini pe care le poate arunca în fața semenului, dar nu le găsește, a celui care caută adevăruri care nu există, credințe care în scurt timp se dovedesc false… O învălmășeală de gânduri, amintiri, sentimente, pasiuni, concepte dezordonate i-a năpădit mintea, într-o așa măsură, încât s-a simțit buimăcit. Nu a găsit niciun răspuns convingător și, în cele din urmă, s-a resemnat, renunțând la subiect, ca să nu riște să fie copleșit de argumentele mamei.

Au ieșit și s-au dus să ia prânzul într-un mic restaurant, apoi au făcut câțiva pași în centru, însă între ei se interpunea ceva care, într-un anumit sens, îi îndepărta, corupea acea comuniune, acea complicitate care îi unise dintotdeauna pe mamă și pe fiu; ceva nu mai mergea cum trebuia. Amos simțea în inima sa, un fel de neîncredere inexplicabilă față de familia sa și, de câteva ore bune, și o ură surdă față de toți colegii din institut în fața cărora își deschisese inima exaltat de forța ideilor și experiențelor lor. Prin urmare, se simțea singur, singur și ezitant, așa cum nu i se întâmplase până atunci.

Oh, adolescență amară, oh, ani ai tinereții în care fericirea neștiutoare, seninătatea inconștientă pot naște inexplicabil suferință, singurătate, tristețe…