Un bărbat pe nume Ove

Anul ăsta, de Zilele Aradului, mi-am luat Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman (Editura Art, Colecția Musai, 2017). Și vreau/trebuie să spun din capul locului că de multă vreme nu m-a mai prins atât de tare o poveste cum m-a prins istoria asta! Pentru că Un bărbat pe nume Ove e istoria unei vieți…

Cu doar câteva zile înainte să ajung la târgul orașului, citisem pe Lecturile Emei recenzia cărții ăsteia. Reacția a fost că mi-am dorit instant și foarte tare să am cartea. 🙂 În timp ce mă plimbam cu ai mei prin fața rafturilor Anticariatului Casa Literelor am dat peste volum – care se găsea de curând pe piață: era în folie, deci nou, așa că m-am considerat norocoasă și n-am mai stat pe gânduri.

Poate și pentru că mi-a fost dat să cunosc în viață un bărbat care semăna tare mult cu Ove, pur și simplu, citind pagină după pagină, am retrăit intens amintiri bine dosite în lăuntrul meu, amintiri care, pe de o parte, m-au făcut să zâmbesc, iar, pe de altă parte, să lăcrimez. Și Ove era genul omului de piatră, în aparență, dar cu inimă mare așa cum era și bunicul meu. Dar morocănosul Ove, la o adică, poate să renunțe la zgârcenia lui existențială și să fie generos foarte în fața unui copil, chiar dacă, în sine, condamnă și nu și-ar fi permis niciodată asemenea extravaganțe.

Fredrik Backman (n. 1981, Suedia) știe să spună foarte fain multe lucruri și din cauza asta ai impresia că o ține numai în citate. 🙂 Ai putea sublinia pe fiecare pagină, iar asta mi se pare extraordinar la un autor. Și-așa se face că de-a lungul lecturii mi-am notat mai multe paragrafe care mi-au plăcut și care într-un fel fac o radiografie a societății sau a familiei sau a vieții lui Ove. A noastră, a tuturor, și a lui Ove.

Casa e un pic prea mare pentru el și nevastă-sa, o cam recunoaște și el. Dar e plătită. Nici măcar o coroană credit. Ceea ce, cu siguranță, nu se poate spune despre fifizonul ăla de vizavi. În ziua de azi, totu-i pe credit, știe el foarte bine. Așa fac toți. Dar Ove și-a plătit creditul. Și-a făcut datoria. A muncit. O zi de concediu medical nu și-a luat. A pus umărul la nevoie. Și-a asumat ceva responsabilități. Nimeni nu mai face asta. Nimeni nu-și mai asumă nimic. Nimeni nu mai vrea să muncească. O țară plină de oameni care nu vor nimic altceva decât să ia prânzul toată ziua.

Pe podea în sufragerie se află una din cutiile cu lucruri „bune la ceva” ale lui Ove. Așa e împărțită casa lor: toate lucrurile cumpărate de nevasta lui Ove sunt „frumoase” sau „plăcute”. Tot ce cumpără Ove este „bun la ceva”. Lucruri care au un rost. Le ține în două cutii, cutia mare cu lucruri „bune la ceva” și cutia mică. Asta-i cea mică – șuruburi, cuie, chei și altele. Oamenii nu mai țin lucruri folositoare în ziua de azi. Au numai rahaturi. Douăzeci de perechi de pantofi, dar nu știu niciodată unde e încălțătorul. Toată casa le e plină de cuptoare cu microunde și televizoare plate, dar nu ar știi ce fel de bolț de ancorare se folosește pe un perete din beton nici dacă i-ai amenința cu un cutter.

Momentele în care intră în scenă și soția lui sunt atât de duioase – un fel de duioșie nu-știu-cum, care duce cu gândul la legămintele alea mari rostite în fața altarului. După moartea ei, Ove, însingurat, o „caută” în felul lui.

Rămâne țintuit locului, cu mâinile în buzunare uitându-se la ea. În cele din urmă pune încetișor mâna pe piatra de căpătâi  și o mângâie tandru dintr-o parte în cealaltă, de parcă i-ar fi dezmierdat obrazul.
–  Mi-e dor de tine! șoptește el.
Se fac șase luni de când a murit. Iar Ove încă mai controlează caloriferele de două ori pe zi, să vadă dacă nu cumva a dat ea căldură mai tare pe furiș.

De partea ei, Sonja rememorează prima lor întâlnire, într-o călătorie cu trenul, din întâmplare; prima ieșire în oraș; prima vizită la tatăl ei și altele. Iar toate astea sunt încărcate de un farmec aparte. Mă întreb – și cred că subiectul ăsta poate face o discuție amplă – dacă nu cumva Sonja a fost atrasă de un bărbat ca Ove – din cale-afară de nepotrivit pentru ea, după părerea celor din jurul lor – pentru că își iubea tatăl, un alt mare taciturn și el. Pentru că, știm bine, mai toate fetițele își doresc în copilărie să se căsătorească cu (un băiat ca) tatăl lor, nu?! Iar când asta chiar li se întâmplă… 🙂

Ove știa prea bine că prietenii ei nu pricepeau de ce s-ar trezi în fiecare dimineață și ar hotărâ de bunăvoie să își petreacă ziua cu el. Nici el nu înțelegea de ce. El îi construia un raft, iar ea îl umplea cu cărți ale unor oameni care scriau pagini întregi despre sentimente. Ove înțelegea lucrurile pe care le putea vedea și pe care le putea atinge. Beton și ciment. Sticlă și oțel. Unelte. Lucruri pe care le puteai desluși. Înțelegea unghiurile drepte și instrucțiunile clare. Machete și schițe. Lucruri care puteau fi desenate pe hârtie. Pentru el totul era alb sau negru. Iar ea era culoare. Toată culoarea lui.

Oamenii ziceau mereu că Ove și nevastă-sa sunt diferiți ca ziua de noapte. Ove înțelegea, firește, că voiau să spună că el e noaptea. Dar nu-i păsa. Pe nevastă-sa o distra întotdeauna când auzea asta și, chicotind, spunea că lumea zice așa doar pentru că Ove era prea zgârcit ca să aprindă soarele.

Ove nu a înțeles niciodată de ce Sonja îl alesese pe el. Ei îi plăceau doar lucruri abstracte – cărți, muzică și cuvinte curioase. Ove era un om al concretului. Lui îi plăceau șurubelnițele și filtrele de ulei. El mergea prin viață cu mâinile în buzunare. Ea dansând.

 

Deși e o lectură ușoară – eu, de exemplu, am citit-o și în timp ce învârteam în zacuscă 🙂 – mi se pare că sunt multe în romanul ăsta despre care merită vorbit – de la cum scrie Fredrik Backman până la ce scrie Fredrik Backman. Dintr-un motiv sau altul, despre toate astea eu, acum, nu știu cum să scriu. Mă gândesc că, într-un fel, ăsta e și semnul că mă aflu în fața unui roman mare. Chestiune care explică succesul pe care En man som heter Ove îl înregistrează încă – după ce a apărut în Suedia, în 2012.

P.S.

Vestea bună e că la Gaudeamus, zilele astea, se va lansa un al doilea roman de Fredrik Backman, tot în colecția Musai: Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău.

Anunțuri

Ochelarii copiilor noștri

Anul acesta, mai pe la sfârșitul verii, o familie de medici oftalmologi din București s-au pus la dispoziția bisericii noastre oferind consultații gratuite: oricine dorea un control la ochii se putea programa într-una din cele trei zile în care ei au poposit la Arad. Un frumos model de slujire creștină!

Așa se face că am ajuns cu băieții noștri la oftalmologie mai repede decât ne-am planificat. Și ce bine că a fost așa! Pentru că ceea ce ne-au propus atunci cei doi medici s-a dovedit a fi adevărat. Sugestia lor era să căutăm un medic pediatru oftalmolog pentru a diagnostica corect problema ochilor. Care medic pediatru oftalmolog, după indicațiile lor, era de găsit la Timișoara, Cluj sau București. Am ales să mergem la Cluj unde avem prieteni minunați, medici la rândul lor, oameni de nădejde.

Ne-am programat la doamna prof. dr. Vlăduțiu Cristina imediat după controlul preliminar de la Arad, iar după mai bine de două luni am ajuns la Cluj, la sfârșitul lui octombrie. Am zăbovit câteva ore în Spitalul de Oftalmologie din Cluj de unde am plecat cu indicații medicale prețioase și prescripțiile de ochelari: +3,00 și +2,50 pentru cel mare și +3,50 și +6,00 pentru cel mic.

Prietenii noștri, având și ei un soare de fetiță cu ochelari, ne-au recomandat să facem ochelarii la Optim Optic de pe Bulevardul 21 Decembrie (nr. 131, într-o curte). Am fost primiți cu căldură de domnul vânzător care ne-a povestit despre rezistența ramelor Diverso. Ni s-a părut exagerat când ne-a zis că de când vinde Diverso și numai Diverso nu i-au mai venit părinți cu ochelari la reparat. Dar ne-a trecut repede! În timp ce copiii se învârteau pe-acolo neatenți la noi – ca să nu le dea idei! – a luat o ramă pe care tocmai o puseseră băieții înapoi pe suport și ne-a demonstrat: a sucit-o și a răsucit-o de am zis c-o face bucățele. Dar n-o să vină să credeți: rama a rămas intactă!

20171111_162044

Pruncii, îndrumați de domnul vânzător, și-au ales într-un final fiecare rama preferată (cred că erau peste 50 de variante expuse). Am plecat de-acolo fericiți toți patru. Eu, una, în plus, m-am simțit ușurată că n-o să trecem prin ceea ce îmi povestea mămica unui super-energic coleg de grupă de-a celui mare: ochelari noi tot la 2 luni. Și asta nu pentru că cerea medicul…

La o săptămână am primit prin curier coletul cu cele două perechi de ochelari. Cu un bonus foarte frumos: o husă tip carcasă cu motive pentru copii plus lavetă de șters ochelarii și soluție pentru curățat lentilele.

Jurnal scoțian

Într-o după-masă, la întoarcerea de la lucru, copiii mă așteptau cu un zâmbet larg pe față în pragul ușii, imediat ce au auzit poarta. Avem o surpriză pentru tine, mămicuța! aplaudă cel mic. Care era cadoul? O carte și un buchet mare de flori, așa, fără nici o ocazie… 🙂

De preotul Ioan Florin Florescu am dat prima dată pe blogul dumnealui când eram însărcinată cu fiul cel mare. Tare mult mi-a plăcut și a fost poate pentru prima dată când am citit ceva online din scoarță în scoarță. Singura părere de rău, cumva, era că dumnealui nu scria mai des. Citind acum cartea am dat peste un pasaj care descria așa de bine imaginea pe care mi-o formasem eu despre el:

Abiskar, nepalezul a spus un lucru care trebuie să recunosc că m-a emoționat un pic. Nu mai știu ce vorbeam. Ce facem de Crăciun, de Anul Nou. Și fără vreo legătură cu discuția nostră îmi spune dintr-o dată: Cred că ești un om bun. Am făcut ochii mari. Da, da, a întărit din cap, ești un om tare bun. Pe drum spre casă m-am gândit că de multă vreme nu mi-am mai spus nimeni că sunt un om bun. Și m-am mai gândit: cât de puțin îi trebuie cuiva să-ți spună că ești un om bun.

Tot o discuție cu Abiskar a determinat scrierea unei alte povești frumoase:

Apoi ieșirea împreună cu niște prieteni la un han din Aberdeen care avea pe pereți ilustrații cu marea foamete a cartofului din secolul al XIX-lea, care a nimicit un sfert din populația Irlandei:

Unul din desene mi-a atras atenția în mod special. Înfățișa o familie de emigranți irlandezi, împărțind pe vapor o bucată de pâine: femeia stă în picioare și frânge pâinea, în timp ce bărbatul și copiii așteaptă în jurul ei cu mâinile întinse, să-și primească  porțiile.

Câteva din filele jurnalului evocă amintiri din vremea când era elev:

Pentru niște lungani veșnic înfometați, dragostea însemna înainte de toate, o fată care să te pună la masă. Isprăvile noastre erotice aveau înainte de toate gustul pâinii proaspăt scoase din cuptor. Așa era pe-atunci, primele noastre iubiri ne puneau la masă și ne săturau foamea.

Când am citit pasajul acesta mi-am amintit cât de impresionată am fost când am văzut pe Pinterest idei de cadou la borcan: mi se părea chiar ceva wow!, cum de nu m-am gândit la asta?! Se dovedește însă că în viață e așa cum spunea Eclesiastul: „Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, de mult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastră.”

Când îi făceam pachetul (mamei dumnealui), mi-am amintit de anii când eram elev la internatul forestier și ea îmi trimitea pachete cu mâncare, din ce avea prin casă: carne la borcan, zacuscă, murături. Odată mi-a trimis o pungă de făină cu câteva ouă îngropate în ea, să nu se spargă, zahăr, o sticlă de ulei și o rețetă scrisă de mână, cum să-mi fac singur clătite.

Pe lângă paragrafele amintite mai sus, meditațiile pe marginea pasajelor din Scriptură sunt uluitoare:

Chiar, v-ați gândit vreodată că iubirea este înaintea credinței? De aceea Scriptura ne cere mai întâi să iubim, nu să credem: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, aceasta este cea mai mare poruncă. Iar pe malul Mării Galileii, după Înviere, Domnul îl întreabă pe Petru de trei ori: Mă iubești tu pe mine? Iar nu: Crezi tu în mine? Pe Dumnezeu trebuie mai întâi să-L iubești, ca apoi să crezi în El. Credința nu se poate naște decât din iubire.

Stau și mă întreb care dintre istorisiri mi-a plăcut cel mai tare. Nu știu și mi-e greu să aleg, dar îmi aduc aminte că pasajul de mai jos l-am citit și soțului meu – care a făcut să am cartea asta:

Nu în ultimul rând, un gând înțelept:

Unele ziceri (atribuite apostolului Toma) sunt foarte frumoase și merită amintite: Iisus a spus: Fiți trecători! Dacă aș mai avea 18 ani, mi-aș face un tricou cu inscripția asta.

 

Unde se duc șosetele când se duc?

Asta e întrebarea aia pe care nu mai trebuie să mi-o pun când deschid sertarul cu șosete… 🙂 Pentru că, acum, când pregătesc seara hainele pentru a doua zi pun șosetele împerecheate; când adun de prin casă hainele pentru coșul cu rufe murdare pun șosetele împerecheate; când întind hainele ude la uscat în curte pun șosetele împerecheate.

ciorapi

Când ieftin înseamnă scump

Că zilele trec repede se vede și pe haine, la mărimea lor mă refer 🙂 e nevoie să intru iar în procesul de sortare, pus deoparte, văzut ce lipsește din garderoba copiilor. Și pentru a nu știu câta oară îmi dau seama că cele câteva cumpărături impulsive pe care le-am făcut pentru ei (le număr pe degete) au fost neinspirate. În primăvara ce a trecut, parcă, s-a deschis un magazin nou cu îmbrăcăminte și încălțăminte în Arad, care e veșnic plin de cumpărători, în special părinți. Pentru că un pantalon în plus de trening nu strică niciodată în cazul năzdrăvanilor noștri, am zis să iau unul pentru fiul cel mare. După prima spălare, parcă s-au lărgit. După mai bine de o săptămână, fugind prin curte s-a împiedicat, așa că s-a ales cu o gaură cât pumnul în zona genunchiului. Mi-am promis atunci să revin la vechile obiceiuri: mai bine trei perechi, dar bune, decât mai multe perechi ieftine, dar pe care să fie nevoie să le înlocuiesc tot des.

În ce privește încălțămintea e de aplicat același principiu: mai bine dăm un ban în plus pe calitate, decât ceva luat în grabă, că și așa e doar pentru un sezon. Avem de exemplu o pereche de ghete noi care au fost purtate acum trei ierni de băiatul cel mare, iarna trecută de cel mic și sunt într-o stare atât de bună încât ar mai putea fi purtate un sezon. De magazinul respectiv am aflat de la medicul ortoped la care am mers pentru controlul la șold. El ne spunea că a auzit numai de bine de la alți părinți. Am mers atunci pe mâna lui și nu am fost deloc dezamăgiți.

Încă un lucru aș dori însă să mai subliniez. O metodă de economisire ar putea fi achiziționarea hainelor ori a articolelor de încălțăminte pentru copii la mâna a doua. Cred că cel mai mult am dat pe o jachetă Next purtată doar de trei ori 50 lei. A fost purtată doi ani de băiatul nostru și e încă  în stare foarte bună așa că va fi purtată de cel mic la iarnă. De cele mai multe ori însă hainele de copii variază ca preț între 5 și 10 lei, în Obor poate și mai ieftin. La fel am putea economisi făcând achiziții extrasezon.

Zi frumoasă la toată lumea!

5 rețete ardelenești de îmbunat toamna

Dintr-o mână de păstăi galbene, 3 cartofi, două cepe și câteva felii de cârnați am făcut o mâncare tare bună pentru o zi noroasă de toamnă cum a fost azi. Un fel de 2 în 1 cum scria în rețetarul Savorilor urbane.

Alte rețete ardelenești care prind tare bine la noi acasă și pe care le gătesc des sunt:

  • ciorbă de porc – rețeta Ioanei
  • ciorbă de varză / lușcoș – rețeta Teodorei
  • ciorbă de fasole verde – rețeta Laurei
  • ciorbă de fasole boabe cu ciolan afumat – rețeta Oanei

mancare

Parfum în dulap

Îmi aduc atât de bine aminte o zi de vară, cu raze de soare pătrunzând printre frunzele dese ale viei ce acoperea curtea părintească, când mama mi-a dat o sarcină mai deosebită decât în toate celelalte zile. Urma să spăl o grămadă mică de hăinuțe de nou născut. Era mai puțin de o lună până avea să nască primul meu frate mai mic, primul între multe fete. Cu mare drag am îndeplinit ceea ce mama mi-a dat de făcut. Odată uscate, le-am împachetat și așezat pe un mic raft. Între haine, mama mi-a dat să pun două săpunuri Johnson’s baby.

Într-una din zilele trecute, am dat peste o cutie în care am tot adunat săpunuri, mare parte dintre ele primite de la farmacie, gratuit, după ce am scos diverse rețete. Atunci m-am gândit că aș putea să le așez între hainele noastre, pentru un plus de prospețime, cum zice reclama 🙂

sapun-1

Așadar: se ia un pumn de săpun proaspăt răzuit, se pune într-o șosetă mică lipsită de pereche ori un săculeț făcut poate dintr-o haină uzată ori într-un plic de hârtie chiar și se așează între hainele frumos împăturate 🙂

sapun-2

Zi de toamnă senină la toată lumea!